Centenar

Mina Gavrilescu a fost preot într-o localitate din județul Neamț. A fost un preot așa cum erau preoții pe vremuri, muncea de dimineața până seara atunci când nu era la slujbă, înmormântări, nunți sau botezuri, iar seara cădea frânt de oboseală și dormea somnul omului cu conștiința curată. Era mulțumit de turma pe care o păstorea, oameni harnici, cu frică de Dumnezeu și cu rușine de oameni, dar mai ales era mulțumit de copiii săi, o fată și doi băieți. Fata a fost bunica mea. Băieții, mai ales, erau mândria străbunicului meu. Așa băieți nu se mai născuseră pe Valea Bistriței sau, cel puțin, așa i se părea străbunicului, înalți, bine făcuți, șateni și cu mustăți ca spicul grâului bun de secerat. Fiind buni la învățătură, tatăl lor i-a dat la școli înalte, unde băieții, ca întotdeauna, s-au descurcat minunat. Dar străbunicul, om care înțelegea semnele lumii, știa că răul și binele sunt îngăduite de Dumnezeu ca să se vadă adevărata măsură a omului și se ruga mereu la biserică sau pe ogor: Doamne Dumnezeule, lasă-ne prin suferință să străbatem calea dreaptă ce ne-ai pus-o în față și nu ne lăsa să străbatem drumul nedreptății prin bucurii pământești. A venit războiul, băieții au fost încorporați ca ofițeri în armata română. Când au plecat, străbunicul le-a spus:
– Aveți grijă, voia Domnului este ca iubirea omului față de om să-și atingă gloria pentru totdeauna, pe toată suprafața pământului, cine scoate sabia, de sabie va pieri, războiul este un lucru mizerabil, să fiți cu frică de Dumnezeu și cu milă față de oameni și sper din toată inima ca Dumnezeu să nu-și întoarcă fața de la noi și, de asemenea, să se sfârșească această nenorocire cât mai repede și să ne vedem sănătoși.
– Rămâi cu bine tată și să ne vedem sănătoși – i-au răspuns în cor băieții, îmbrățișându-l, iar cel mic, Dumitru, a adăugat:
– Când mă întorc, mă însor cu Ileana.
Timpul trecea și vești proaste ajungeau până în micul sat de munte, se zvonea că nemții au zdrobit armata română, prost echipată, în ciuda vitejiei sale și au ocupat capitala, iar ce a mai rămas din armata română, împreună cu familia regală și guvernul, s-au retras în Moldova. După o vreme, părintele Mina Gavrilescu a primit o scrisoare de la marele comandament militar al armatei române, în care scria laconic: ”Vă anunțăm cu tristețe că fii dumneavoastră, locotenenții Dumitru Gavrilescu și Petru Gavrilescu au căzut la datorie în luptele de la Mărășești –Oituz. Dumnezeu să-i ierte, patria le va fi recunoscătoare”.
Străbunicul a împietrit de durere, din momentul acela timp de două luni n-a mai ținut nicio slujbă, s-a închis în camera sa și n-a mai vorbit cu nimeni, ieșea din cameră numai noaptea și umbla năuc prin împrejurimi iar lumea zicea: bietul popă, și-a sărit din minți. După două luni, într-o duminică, și-a îmbrăcat anteriul, s-a dus la biserică și a început slujba cu cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat.
A trecut mai bine de un an de la primirea tragicei vești când un trecător i-a spus străbunicului că Dumitru trăiește, dar este grav mutilat.
Străbunicul a lăsat parohia în seama dascălului și timp de un an l-a căutat pe la toate spitalele din țară. Într-un târziu, l-a găsit la spitalul din Focșani. Când l-a văzut, parcă s-a prăbușit cerul peste el, din mândrul său fecior mai rămăsese un ciot, nu mai avea nici mâini și nici picioare. S-a apropiat de patul vechi de spital și l-a sărutat pe frunte, spunându-i: Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumitre! Dumitru nu i-a răspuns, pe fața ascuțită nu a tresărit niciun mușchi, privea un punct din tavan și părea că nu l-a recunoscut. Ca să nu plângă, străbunicul a început să vorbească precipitat și oarecum incoerent despre munții din satul natal, despre pădurile nesfârșite, despre familie, cunoscuți, despre orice îi trecea prin cap. La un moment dat, Dumitru și-a întors capul spre tatăl său și i-a spus:
– Tată, eu nu mai vin acasă, vreau să mor aici.
O săptămână i-a trebuit ca să-l convingă să vină acasă și asta numai după ce i-a promis că nu va lăsa pe nimeni să-l vadă în starea aceea.
Străbunicul l-a adus acasă într-un rucsac, a intrat noaptea în sat, ca să se țină de promisiune. A făcut tot ce i-a stat în putință să-i facă viața mai suportabilă, dar nu mult după aceea, într-o dimineață, l-a găsit mort. S-a sinucis rupând cu dinții bucăți din pernă, înghițindu-le și sufocându-se cu ele.
Străbunicul nu a spus nimănui despre sinucidere și l-a îngropat creștinește. La puțin timp de la înmormântare a murit și el.

Reclame

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s