Pe vremuri,
De la atâta singurătate
Crăpau pietrele.
Le luam în palme
Și îmi încălzeam amintirile,
Chiar dacă uneori
Mă tăiam în muchiile
Îngrozitor de ascuțite.
Tuturor le era frică
De singurătate.
Și mie.
De unde să știm
Că lumea va deveni
Atât de aglomerată
Încât, sufocați
De atâta singurătate,
Vom căuta un pic de căldură
La ghețarii de pe crestele
Munților!
Mihai Ignea
