Visul

Mi-a povestit mama că, la câteva luni după ce a murit, tata s-a întors acasă. În vis, cu toate că nu era sigură că a fost un vis, prea bine semăna cu realitatea. A venit într-o noapte și s-a așezat pe marginea patului. Mama s-a trezit speriată, simțind o prezență străină, a privit cu coada ochiului bărbatul de lângă ea și s-a liniștit când a văzut că era tata. Stătea așa cum stătea el de obicei, pe spate și cu mâna dreaptă sub cap, părea că se gândește sau poate numai se odihnea.
– Gheorghe, tu ești ?- întrebă mama, cu nesiguranță în glas.
– Eu, Marie!- îi răspunse tata, întorcându-se cu fața spre ea.
Când i-a întâlnit privirea, s-a liniștit, ochii aceia albaștri-cenușii nu-i mai avea nimeni.
– De ce ai venit?- întrebă mama, apropiindu-se și luându-l de mână.
– Ca să te văd.
– Cum e acolo? – întrebă mama, cu sfială în glas.
– Bine, dar mai mult nu-ți pot spune, nu am voie, știi, este ca la armată, când te liberezi nu ai voie să spui ce este acolo. Apoi, schimbând vorba, întrebă:
– Cum te descurci ?
– Este greu, pentru că am rămas singură, dar mă descurc.
Au discutat în continuare despre copii, despre casă și despre alte lucruri, până când tata s-a ridicat și a spus :
– Trebuie să plec.
– Ia-mă cu tine!- i-a cerut mama.
Tata a privit-o lung, apoi i-a spus:
– Bine, te iau, dar numai până într-un anumit loc, apoi te întorci acasă.
Au pornit împreună prin niște locuri infinit de frumoase, cu păduri fantastice, lacuri și râuri cristaline, cu flori nemaivăzute pe malurile răcoroase, de care mama nu se mai sătura să le privească și să se minuneze, până când au ajuns într-o poiană neînchipuit de frumoasă. S-au așezat în iarbă și au stat acolo o vreme, până când la orizont a apărut un stol de păsări argintii. Atunci tata s-a ridicat și a zis:
– Vezi păsările argintii? E semnul că trebuie să plec. Tu te întorci acasă.
– Nu mă întorc, vin cu tine!- zice mama, cu hotărârea aceea de neclintit, pe care tata nu a putut-o înfrânge niciodată.
– O să vii, dar nu acum, copiii mai au nevoie de tine, uită-te în spate!
În spate eram eu, în haine militare, deoarece în vremea aceea eram militar în termen la o unitate de lângă Timișoara.
Vă povestesc visul mamei, deoarece zilele astea am văzut un film cu un bărbat, care a fost în moarte clinică și care descria aproape identic locurile pe unde a umblat cât timp s-a aflat în starea aceea.
Există oare paradisul? Eu sunt convins că există.

Reclame

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s