Ultima toamnă

În toamna asta văd tristețea lumii
Curgând încet din ochi de catifea,
Are o culoare galben-ruginie
Și-un gust dulce-amărui, ca de cafea.

Și curg într-una frunze din copaci
Peste tristețea noastră citadină
Ce-are culoarea florilor de maci
Și amintirea mamei din grădină.

Trec uneori prin parcuri, pe alei,
Sub pași se-aude foșnetul de frunze
Și glasuri răgușite de femei
Ce au trăit o vreme printre muze.

De la taverna nouă dintre plopi
Se aude un cântec monoton și trist,
Un zdrăngănit de-alămuri și de stropi
Cu un bătrân și surd saxofonist.

Plec de acolo singur prin oraș,
Prin ploaia ce-a umplut rigola lumii,
Prin lumea asta plină de ostași
Ce vor muri curând în umbra lunii.

Mihai Ignea

Anunțuri

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Poeziile mele și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s