File din nefericirea națională VII

– Ei? – întrebă președintele, privindu-l pe general pe sub sprâncene.
– Șefu, – începu Colbea, dregându-și în prealabil glasul – am făcut cum mi-ai spus, m-am dus personal, pe la miezul nopții, i-am adormit pe paznici, apoi …
– Cum ai făcut? – întrebă președintele curios.
– Tehnologie de ultimă oră, pusă la punct de specialiștii noștri. Este secret de serviciu, dar d-voastră am să vă spun. Am apelat la țânțarul mecanic. Arată ca un țânțar adevărat, numai că e teleghidat. Se învârte în jurul capului țintei, scoțând sunetul specific.
– Mușcă?
– Înțeapă, șefu, înțeapă tare, mai tare decât un țânțar adevărat. Acapulizează și înțeapă.
– Cum ai zis? – întrebă președintele nedumerit.
– Acapulizează, nu puteam să-i spunem aterizează.
– Bine, și?
– Țânțarul mecanic este mai iute decât țânțarul adevărat și când paznicul își dădea cu palma peste cap, țânțarul zbura.
– Și?
– Păi, și-a dat de atâtea ori peste cap, până a leșinat.
– Da?!
– Când a leșinat, eu am sărit gardul într-un loc mai întunecos – preciză Colbea, făcând o pauză pentru a stârni curiozitatea președintelui, apoi continuă – și ce-am pățit, șefu, ce-am pățit, mai bine nu-ți povestesc!
– Dezvoltă subiectul! – ordonă președintele, din ce în ce mai curios.
– Am sărit peste Heilwig.
– Peste Heilwig?
– Peste el, șefu.
– Ce făcea acolo?
– Ședea pe burtă, lângă gard, pândind spre palatul lui Trăienel.
– Și?
– M-am speriat, șefu. Heilwig a scos un sunet, ceva între un grohăit de porc și un miorlăit de mâță în călduri. Am făcut un salt și, în cădere, m-am agățat de gâtul dihaniei de care mi-ați pomenit d-voastră.
– Și ce era?
– Un cal.
– Adevărat?
– De lemn, șefu.
– De lemn? – se miră președintele, fluierând a pagubă.
– Mi-am dat seama că-i de lemn după ce-am început să-l ciocănesc. Eu îl ciocăneam începând de la cap, iar Heilwig începând de la coadă. Când am ajuns la burtă, mi-am dat seama că sună a gol.
– Este ceva înăuntru?
– Precis, șefu.
– Ce să fie? – întrebă președintele gânditor.
– Nu știu, n-am apucat să-mi dau seama pentru că, atunci când am ajuns cu ciocănitul la coadă, m-am trezit pocnit în creștetul capului.
– Ți-a dat calul cu copita?
– Așa am crezut și eu la început, dar a fost mai rău, m-am ciocnit cap în cap cu Heilwig, care venea din sens opus.
– Așa tare de cap e Heilwig?
– Așa-i de greu de cap, că m-am trezit proiectat pe spate preț de câțiva metri, până când am simțit țeava unui pistol între omoplați. Am ridicat mâinile în sus și am strigat: ”Nu trageți, mă predau!”. Măgarul de Heilwig râdea de se prăpădea, ținându-se cu o mână de burtă și cu una de coama calului. Când m-am întors, mi-am dat seama că nu era nici un pistol. Era cornul vacii.
– Ce vacă? – întrebă intrigat președintele.
– Are și o vacă, șefu.
– De lemn?
– Nu, de plastic. Ne-am învârtit în jurul vacii de câteva ori. Am căutat-o în gură, prin părțile dosnice, să vedem dacă nu are microfoane, camere de luat vederi și alte marafeturi. M-am aplecat, am tras de uger și, ce să vezi, șefu?
– Ce-ai văzut?
– N-am văzut, am simțit, am mirosit.
– Ce?
– Whisky, șefu. Vaca are în uger whisky. Whisky scoțian de cea mai bună calitate. Ne-am așezat pe iarbă, în genunchi, ca vițeii și am supt fiecare din câte o țâță până când am căzut lați în iarbă. Când m-am trezit, se crăpa de ziuă, Heilwig sforăia ca un porc. M-am ridicat în picioare, clătinându-mă, când inima mi-a stat în loc de spaimă. Am văzut ursul.
– Pe Putin?
– Nu, șefu, ursul animalul.
– Viu?
– Mort, șefu, adică dracul să-l ia, că mare spaimă am tras, de nu mi-am revenit nici acum. Nu știu din ce era făcut, dar parcă era adevărat. Când încă îmi tremurau picioarele, aud un urlet în spatele meu. Era Heilwig, care se trezise, văzuse ursul și acum alerga fără să atingă pământul.
– Nu atingea pământul?
– Nici gardul, șefu, a sărit fără să-l atingă, a depășit recordul mondial, gardul are 3 metri, l-am măsurat personal.
– Îl trimitem la olimpiadă.
– Bine zis, șefu, că la spionaj nu se prea pricepe.
– Zi mai departe! – îl impulsionă președintele.
– După ce a fugit Heilwig, m-am uitat pe ferestre la parter, înconjurând clădirea. În salon era veselie mare, Trăienel bea, cu cine credeți?
– Cu Poc.
– Cu Poc, cu Plaga, cu Lăcustă și cu Vicleanu.
– Și?
– M-am uitat pe geamul de la bucătărie. Cu cine credeți că lua masa Trăienel?
– Cu cine?
– Cu Crin.
– Cu Crin?
– Cu el, șefu.
– Și?
– Am scos scara extensibilă din buzunar și m-am urcat la etaj. M-am uitat pe geamul din dormitor, ce făcea acolo Trăienel cu Nuțica nu pot să vă povestesc.
– Bine, dacă se distrează, înseamnă că nu mă sapă. Totuși, sunt îngrijorat. Mănâncă atunci când se crapă de ziuă cu Crin?curte-basescu

Anunțuri

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Partidul e-n toate și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s