File din nefericirea națională

– Tovarăși, v-am adunat aici ca să vă mai dojenesc și să vă aduc aminte, în puține cuvinte, datoriile voastre. Mulțimea s-a mai deșteptat și a început să-nțeleagă politica noastră. Nu mai sunt naivi ca-n 1989. De aceea, revine ca sarcină intelectualilor noștri să elaboreze teorii, strategii și tactici, care să aburească poporul.
Vorbitorul face o pauză, își pune o mână deasupra ochilor, ca pentru a se apăra de lumina ce vine de la răsărit și întreabă:
– Unde sunt intelectualii noștri?
Două grupuri compacte se ridică din dreapta și din stânga sălii.
– Aici, tovarășe președinte – strigă cele două grupuri, aplaudând și tropăind.
Văzând agitație mai mare în partea dreaptă, tovarășul președinte întreabă:
– Este tovarășul Patapetici?
– Prezent, tovarășe președinte – spune un individ înalt, slab, cu o față mai ascuțită decât lupta de clasă și niște ochelari ce-i acoperă privirea abulică.
– Tovarășe președinte, românii cu fețe patibulare, cu priviri fixe, încrâncenate…
– Tovarășe Patapetici – strigă președintele, întrerupându-l pe orator – tovarășe Patapetici, dumneata ești intelectual de dreapta acum, până la noi ordine trebuie să te adresezi cu apelativul ”domnule”, pentru că altfel te dai de gol, se prinde alegătorul. Continuă, tovarășe Patapetici – spune președintele, făcându-i semn cu mâna.
– Sunt 23 de milioane de omuleți patibulari, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, cu o puturoșenie abisală …
– Oprește-te, tovarășe Patapetici – spune președintele – ai greșit discursul.
– Tovarășe președinte – strigă un individ, fluturând din mâini – tovarășe președinte!
– Ce-i, tovarășe Preșu? – întreabă președintele.
– A înnebunit, tovarășe președinte.
– Cine, tovarășe Preșu?
– Patapetici. De când l-a decorat Traian, a luat-o razna, se crede primul intelectual al țării, nu ne mai înțelegem cu el, ne vorbește de sus, ne aruncă semințe în cap, ne scuipă … Vă rugăm, tovarășe președinte, mutați-l la stânga.
– Nu, șefu, nu-l vrem – strigă într-un glas mai mulți intelectuali de stânga.
– De ce nu-l vreți, tovarășe Stângoiu?
– Face mișto de noi, ne face bugetari, bugetofagi, spune că nu ne-am orientat, că avem priviri obtuze și fețe patibulare … L-ați auzit și dumneavoastră. Dați-l la centru, că nu avem zona acoperită.
– Nu avem intelectuali de centru?
– Nu avem, tovarășe președinte.
– Păi, să treacă acolo tovarășul Patapetici și tovarășul Licheanu.
– Eu nu trec, – strigă Licheanu, scandalizat – să treacă Patapetici, că eu sunt singurul filosof din țara asta. Cine a mai văzut filosof de centru. Era de centru tovarășul Marx, tovarășul Lenin, tovarășul Kant, ceilalți tovarăși?
– Bine, tovarășul Licheanu, rămâi la dreapta, stai jos – apoi, adresându-se celorlalți intelectuali – tovarăși intelectuali, faceți gălăgie mare, certați-vă între voi, cei de dreapta cu cei de stânga și cu cei de centru. Să creadă lumea că suntem adversari. Ha, Ha, Ha!
După aplauze prelungite, președintele continuă:
– Să trecem la tovarășii primari. Tovarăși primari de stânga, de dreapta, de centru și independenți, furați prea mult. Nouă nu ne mai lăsați nimic. Se plâng tovarășii că viața în capitalism este grea, nu mai au în ce pune copiii, iar benzina este din ce în ce mai scumpă. Mama lor de capitaliști!
– Șefu, eu sunt cinstită – spune o doamnă înaltă și subțire, în timp ce se ridică – eu am făcut treabă în orașul meu. Anul trecut am făcut trotuarul pe Bulevardul Unirii, iar anul ăsta am să fac trotuarul pe mai multe bulevarde și străzi lăturalnice.
Aplauze prelungite, asistența este în extaz și scandează:
– Bravo, Cocuța! Bravo, Cocuța! Vrem și noi! Vrem și noi!
– Mai este și tovarășul Vanghelie – strigă un cetățean de centru – a făcut și el….
– Cum ai spus, Evanghelie? Avem mistici printre noi? – întreabă președintele, întrerupându-l pe vorbitor și făcându-i-se pielea de găină.
– Nu mai este nici unul, șefu – spune un individ de statură mijlocie, tuciuriu, cu un ochi ce privea în sus și cu altul în jos și părea șeful pazei – am căutat peste tot. Mama lor de mitici! …
– Tovarăși, aici este domeniul meu – zice tovarășul Stângoiu, ridicându-se cu prețiozitate și gesturi studiate – ca cel mai important intelectual de stânga, țin să amintesc că tovarășul Marx spunea că religia este cocaina popoarelor…
– Opiul, Stângoiule! – răcnește Licheanu, din cealaltă parte a sălii.
– Opiu, cocaină, tot un drac. Important e că am eradicat misticismul din rândurile noastre. Pe ultimul , pe Gigi Turbatu, l-am băgat la închisoare.
– De ce, tovarășe Stângoiu, întreabă președintele.
– Tovarășu președinte, nu se mai putea, enerva pe toată lumea. Dacă voiam să facem și noi o afacere, mă rog, o mânărie, scotea cartea aceea neagră, cu un plus pe copertă și ne citea niște porunci. Da … noi nu cunoaștem alte porunci decât poruncile tovarășului Marx și ale tovarășului Lenin și, altă carte decât cartea roșie cu stafia care umblă prin Europa, noi nu citim.
– Tovarășe Stângoiu, oprește-te, să trecem la probleme serioase. Tovarășe Opreanu, cheltuiești mulți bani în Capitală. Cum justifici?
– Șefu, construiesc o șosea suspendată.
– Suspendată de ce, tovarășe primar?
– De jos, șefu.
– Cum adică de jos?
– Păi, dacă nu am și eu pe cineva acolo, sus!
Profitând de uimirea președintelui, un domn între două vârste, de o eleganță oarecum desuetă, se ridică în picioare și se adresează președintelui:
– Sunt medic primar Hipocrate Popescu și …
– Ești medic sau primar – îl întrerupe președintele.
– Sunt medic primar.
– A! … Ești și medic și primar, ca tovarășul Opreanu – murmură președintele ca pentru sine, cuprins parcă de o subită revelație.
– Nu, sunt medic primar.
Oricine din sală putea observa cum fața albă a președintelui se înroșea, nasul căpăta nuanțe stacojii, iar ochii i se bulbucau, mai-mai să iasă din orbite.
– Scoateți bagabontu de-aici, își bate joc de noi! Cine l-a adus? Grijania lui de bagabont!
În timp ce oamenii președintelui scoteau doctorul afară cu șuturi în fund și dupaci după cap, președintele, bând pahar după pahar dintr-o băutură ce părea apă minerală, căpăta nuanțe normale și, încet-încet, părea să se liniștească. După o vreme în care părea că se gândise îndelung, spuse:
– Oamenii de afaceri sunt prezenți?
– Aici suntem! Și toți cei prezenți se ridicară în picioare.
– Toți sunteți oameni de afaceri? – întrebă, mai mult retoric, președintele.
– Toți pentru dumneavoastră și dumneavoastră pentru toți! – răspunseră în cor cei prezenți.
Președintele se uită la ei ca și cum nu ar fi existat, apoi, după un timp în care părea că ar fi cugetat, întrebă:
– Ăștia sunteți toți?,
– Toți, tovarășe președinte – răspunse purtătorul lor de cuvânt, căruia ceilalți îi spuneau Nelu Patronelu.
– Tovarășe Patronelu, dumneata cu ce te ocupi? Cu producția?
– A, nu, tovarășe președinte, mă ocup cu vânzările!
– Și ce vinzi?
– De toate șefu. L-am vândut pe tovarășul Tase, pe Crin, am vândut câteva partide, ceva fier vechi, fabrici, uzine, români, dar, acum, în perioada asta de recesiune, ne vindem mai mult noi între noi! …
– Stai jos! Dumneata,dumneata tovarășe Șpagaton …
– Să trăiți, tovarășe președinte! – răcnește un omuleț mic și chel, care răspundea la numele Șpagaton.
– Dumneata, tot cu vânzările? – întreabă președintele.
– Nu, șefu, eu cumpăr.
– Ce cumperi?
– Păi … ce vinde Patronelu …
– L-ai cumpărat pe tovarășu Tase?
– Pe toți, tovarășe președinte.
– Totuși, nu mai produce nimeni nimic în țara asta? Nu mai avem industrie?
– Nu, șefu.
– Când a murit tovarășu …
– A fost vândută. Cu tot cu proletari.
– Cum, nu mai avem proletari? – întrebă uimit președintele.
– Nu, șefu.
– Păi … Atunci când va fi cazul, cu cine o să mai facem noi dictatură?
– Știu eu, șefu? Să încercăm cu profesorii.
– A, nu, nu, ăștia nici cu elevii nu se descurcă. Avem vreun profesor pe-aici?
În sală se lăsă o tăcere mormântală. Se auzea cum se zbate ochiul drept al președintelui. Într-un târziu, se ridică un reprezentant al celor din sală și începu cu glasul tremurat:
– Chiar așa, șefu, să ne faci așa o rușine? Să ne bănuiești că ținem profesori între noi?
– Hai, lasă-lasă c-am glumit!-spune împăciuitor președintele.
-Cu țăranii nu s-ar putea?
-Nu, a-ncercat și tovarășul Lenin și tovarășul Stalin. Cu ăștia, dacă vrei să faci revoluție, iese răscoală și când e lupta mai îndârjită ei pleacă să dea de mâncare la vaci, curci și la ce mai au pe acolo prin bătătură. Țărani ce vrei!?
Apoi președintele căzu pe gânduri preț de câteva minute, timp în care asistența păstră o liniște respectuoasă, după care, rotindu-și privirea prin sală, întrebă:
-Unde este tovarășul Porumbilă?
-Aici, tovarășe președinte – răcni Porumbilă din fundul sălii, ridicându-se în picioare – să trăiți, ordonați!
-Câți țărani poți aduce la revoluție?
-Unu, tovarășe președinte, pe Tărâță.
-Pe Culiță?
-Pe el, tovarășe președinte.
-Cum, nu mai avem nici țărani?
-Nu mai avem. Sunt plecați la muncă în străinătate.
-Nu se mai cultivă nimic în țara asta?-întrebă președintele stupefiat.
-A-ncercat Culiță să cultive ceva mac, cu cânepa a fost mai greu, că a adus-o din India, iar coca nu s-a aclimatizat-îl lămuri Porumbilă.
– Despre doctori ce spuneți? – interveni Șpagaton.
– Ar fi o soluție, dacă poporul se agită, îi facem o injecție, două și gata, se liniștește. Îi mai dăm o pastilă, îi mai facem un vaccin, mă rog, am mai încercat metoda asta. Dar asta o discutăm cu politicienii. Sunt reprezentanții partidelor?
– Da, șefu, ne-am adunat cu toții – strigară în cor șefii partidelor.
– Apropiați-vă! – zice președintele, privindu-i părintește.
Un grup compact de șefi de partide se apropie cu timiditate de președinte, oprindu-se la o distanță respectuoasă. Președintele, privindu-i binevoitor, întreabă:
– Cine conduce țara?
– Dumneavoastră! – răspunseră într-un glas șefii partidelor.
– Bine-bine, asta așa e, voiam să întreb cine este prim-ministru?
– Eu! – răspunseră într-un glas mai mulți șefi de partide.
Președintele, din cale-afară de uimit, neînțelegând ce se petrece și pentru a clarifica lucrurile, preciză:
– Primul ministru să facă un pas în față!
Trei șefi de partide și Trăienel ieșiră din rând.
– Cum, toți sunteți prim-miniștri? – și, înainte ca cineva să poată răspunde, președintele continuă – tu, Trăienel, nu ești președinte?
– Șefu, așa-i, dar nu mă crede nimeni, plictiseală mare la Cotroceni. Mai fac câte-o carte cu băieții, mai beau cu Leancă sau cu Voronin, da’ ăștia nu țin la whisky, sunt obișnuiți cu vodca. Și după aceea ne certăm. Eu vreau Moldova, Leancă vrea Ardealul, Voronin vrea la Putin. Într-o noapte am pierdut Ardealul la cărți, l-a câștigat Voronin, noroc că s-a îmbătat și dimineața nu și-a mai adus aminte. Fă-mă prim-ministru!

Va urma……..

Anunțuri

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Partidul e-n toate și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s