Istorie metafizică

În vremea- ceea erau oameni răi
Ce foloseau nelegiuite căi
Pământu-ntreg gemea de sub păcat
Și tot ce-i viu era neîmpăcat.

Iar Domnul ce privea de sus
Văzând poporu-acesta veșnic nesupus
I-a părut rău că la făcut pe om
Și-a pus în fața lui ispita într-un pom.

Am să distrug cu ape acest popor
Și-am să cobor neantul dintre nori.
Am să cufund în beznă tot pământul
Iar peste ei va bate-ntruna vântul.

Dar dintre toți am să-l salvez pe Noe
Și-am să-l refac pe om dintr-al lui neam
Și-am să-l ajut căci va avea nevoie
De-o arcă să plutească pe ocean.

Și patruzeci de zile a plouat
Și apa din adânc s-a revărsat
S-a umplut cu apă tot pământul
Iar pe deasupra urla întruna vântul.

Iar Noe într-o arcă a plutit
Pe apa neagră, fără de sfârșit.
Nu se vedea pământul nicăieri
Și nici corăbii, nici corăbieri.

Dar în sfârșit un munte-n asfințit
Un vârf stâncos de calcar ascuțit
Acolo a eșuat arca lui Noe
Și s-a hrănit o vreme cu aloe.

După un timp apele s-au scurs
Și-au reluat încetul vechiul curs
Și-n mâlul gros rămas după diluviu
Își croia greu cărare vechiul fluviu.

Semințele care pluteau pe ape
Au încolțit în mâlul gros, fertil
Și-au răsărit păduri și pajiști grase
Pe Eufrat, pe Gange și pe Nil.

Pe malurile bătrânului Eufrat
Din cărămizi încet au ridicat
Construcții mari, ziduri și case
Pe vetrele, ruinele rămase.

Au construit un turn, un zigurat
Au construit un munte pe pământul plat
S-arate lumii că acest popor
Noianului de ape pun zăvor.

Și chiar de-ar fi un nou potop
Se urcă tot poporu-n zigurat
Și frica de stihie o îngrop
Norodului acesta-nfricoșat.

Atuncea Domnul în grabă a-ncurcat
Limbile acestui neam trufaș
Pe-ntrg pământu-apoi i-a-mprăștiat
Cum scuturi praful de pe un făraș.

Iar unii au plecat spre sud
Și pe pământul încă sterp și ud
Au construit orașe mari și noi
Și după ani și ani ați apărut și voi

Așa vorbi bătrânul cu glasul tremurat
Copiilor ce iar l-au întrebat
Despre trecutul ținutului Sumer
De timpuri vechi și pline de mister.

……………………………….

Încet, încet Sumerul a crescut
Orașe noi în țară au apărut
Ur, Uruk, Eridu și marele Nipur
Trezind lăcomia zeului Assur

Și celorlalte popoare semite
Crescătoare de oi și de vite.
Elamul, Akkadul și alte seminții
Au năvălit pe fluviu din stepele pustii.

Akkadienii, poporul zeului Marduk
În țara dintre fluvii moartea o aduc
Și trec întreg Sumerul prin sabie și foc
Nu cruță nici copiii, femeie sau proroc.

Războiul e lung și e greu
E purtat în numele crudului zeu
Cu arme de bronz și de piatră
Cu câini de luptă ce mușcă și latră.

………………………………

Avraam pe atunci trăia în Urul Caldeii.
Era bogat, avea nenumărate turme de oi și de vite.
Dar era trist, căci din pântecele sterp al femeii
Nu i se nășteau urmași, să conducă destinele gintei.

Dar într-o seară, a coborât la cortul său Domnul,
Ca un foc, ca un fulger, ca o frântură de vis,
Tulburându-i simțirea și somnul,
Umplând într-o clipă întregul abis.

Avraame! Sunt Domnul, ce Pământul l-a creat din nimic,
Ce face să crească rodul în spic,
Ce trimite ploaia peste săraci și bogați
Şi-i pleacă-n ţărână pe cei mari și-nsemnaţi.

Eu am pus temelie și cuget zidirii,
Am întocmit legile și ițele firii,
Eu am pus Orionul în lanțuri
Şi-am săpat ale Pleiadelor șanțuri.

Tu nu-nţelegi acum esența mea,
Ai ochi, dar nu mă poți vedea,
Căci am pus stavilă simțirii
Un duh de-ncetineală și limite gândirii.

Priveşte pe cer ce mulţime de stele
Ce-ascultă şi merg după legile mele.
Multe din ele azi nu mai sunt,
Dar lumina lor o mai vezi pe Pământ,

Căci tot ce nu-i duh se stinge şi moare,
Se scurge încet căldura din Soare.
Pământul ce astăzi e viu şi e verde
Îngheaţă încetul şi-ncetul se pierde.

Şi râul ce curge din munţi înspre mare
Şi-şi taie prin stâncă îngustă cărare
Se pierde apoi în săratele valuri
Ce se sparg cu furie de maluri.

Se ridică sub formă de aburi pe cer,
Întunecă lumea cu-al focului înger
Şi tot orizontul e umed şi rece,
Cu ploaie şi fulgeri vrea lumea să-nece.

Şi apa se-ntoarce neîncetat în pământ
Şi valurile sunt purtate de vânt,
Se scurg apoi, mereu, mereu, în mare,
Pe maluri presărate şi albite de sare.

Şi vântul ce bate pe munți şi pe valuri
Şi-aruncă a apei furie pe maluri
Nu-l vezi, dar îl simţi prin plete cum trece,
Nu ştii unde se duce, nici unde începe.

Am construit această lume din dragoste şi duh
Şi-am întocmit Pământul cu viaţă şi văzduh,
L-am condamnat pe om liber ca să fie,
Să piară-n trup şi-apoi în duh să-nvie.

Căci eu sunt începutul şi tot eu sfârșitul,
Sunt duhul ce umplu întreg infinitul,
Sunt cel ce transcende gândirile sale
Şi timpul ce-albește tâmplele tale.

Căci eu sunt în totul, în ce-a fost şi-o să fie
În bobul de rouă şi-n vița de vie,
În lacrima ce pe obraz se prelinge
Şi-n lumina ce-n veci nu se stinge.

Între patru fluvii sădisem o grădină
Cu pomi roditori şi flori de lumină
Cu zăvoaie,cu lacuri, cu râuri şi lunci
Cu stânci ascuţite, prelungi.

Dar răul i-a pătruns şi-n a lor trufie,
Au dorit să fie şi în veşnicie,
Să presare răul în întreaga lume.
Triste amăgiri în ţări fără nume.

Şi-au făcut şi idoli să le fie semn
I-au făcut din trunchiuri putrede de lemn
Şi din blocuri mari şi umede de calcar
Şi-au cioplit pe munte, tristul lor altar.

Şi-şi agită veşnic armele de fier
Şi pornesc războaie şi în ele pier
Iar păcatu-i ţine-n stare de robie
Cu moartea alături întru veşnicie.

Legea oamenilor astăzi se compune
Din ură, pizmă, nedreptăţi şi minciuni
Că-ci neamul acesta nu crede-n iubire.
Crede doar în minuni.

Iar tu Avrame, dute-n Canan
În ţinutul de dincolo de râul Iordan
Unde prin iubire, prin lege şi fapte
Va curge în ţară miere şi lapte.

…………………………

Nilul se scurge lenevind înspre mare
Şi udă pustiul cu apele sale
Şi-aduce fertilele mâluri pe maluri
Mânate de ape, purtate de valuri.

Şi nimeni nu ştie unde-şi are izvorul
Nicicând n-a călcat vreun om cu piciorul
Acele ţinuturi uitate de timpuri
Scăldate de soare şi fără anotimpuri.

Şi fluviul cel lung şi fără izvoare
Cu maluri fertile şi arse de soare
Străbate Egiptul cu ape murdare
Din munţii cei mari şi până la mare.

Egiptul e darul bătrânului fluviu
Cu matca croită de vechiul diluviu
Printre dune, ginţi, triburi şi popoare
Pe maluri uscate şi -albite de soare.

Evreii sunt robi pe aceste pământuri
Trudesc printre dune purtate de vânturi
Ridică temple străinilor zei
Lui Horus, Osiris şi la alţi Dumnezei.

…………………………….

Suntem robi în străine tărâmuri
Cu nesfârşite lanţuri legaţi
Suntem îngropaţi de veşnice vânturi
Săraci în viaţă, în moarte bogaţi.

Azi acasă, pe dealurile noastre
Încep pădurile a înverzi
Noi suferim ale altora patimi
Pe întinse, străine pustii

Am căutat prin străini o bucată de pâine
De foamete fiind alungaţi
Vom mai trăi o zi oare mâine
Noi cei născuţi vinovaţi?

Dă-ne Doamne suflet, iubire şi minte
Nedreptatea lumii s-o cântăm
Până vom ajunge şi noi la morminte
Cu moarte pe moarte călcăm.

………………………….

Din nisipuri fierbinţi şi aride
Se străng ginte şi triburi semite
Cu turme de oi şi de vite
Cu corturi din piei împletite.

Părăsesc nesfârşitul şi sterpul pustiu
Cu mic şi cu mare, cu tot ce e viu
Căci apa s-a scurs neîncetat în pământ
Şi nu mai adie nici o boare de vânt.

Nisip a rămas între cer şi pământ
Nici iarbă nu e, nici flori nu mai sunt
Nici curaj nu mai e în fapt şi în gând
Şi poporul e slab şi flămând.

Pe o stâncă ce iese ca un colţ din pustiu
Vorbeşte un om în strai cenuşiu
Poporului ce trăieşte în ţinutul Gorsan
Şi pleacă la drum spre Canan.

Plecăm acum din robie
Pe drumul cel lung din pustie
Printre dunele arse de soare
Prin nisipul fierbinte şi moale.

Priviţi spre răsărit cum zboară corbii
Haotic, bezmetic, ca orbii
Se adună la ospăţul cel mare
Din trupuri de bătrâni,copii şi fecioare.

Mulţi dintre noi vor pieri
Şi doar imensul pustiu va mai şti
De oasele noastre albite de soare
De lacrimile împietrite în orbitele goale

În spatele nostru ne-aşteaptă robia
În faţă se-ntinde nesfârşită pustia
În faţă şi-n spate hidoasă e moartea
Eternă şi neagră ca noaptea

Mulțimea pornește prin pustiu
Ca un șarpe imens cenușiu
Se târăște prin nisipul fierbinte
Și merge cu Domnu-nainte.

Dar fără să știe se-nvârte în cerc
Printre dunele aurii mișcătoare
Hrănindu-se cu mana căzută din cer
Și apa din tainici izvoare.

Și anii treceau ca o boare
Mulțimea rătăcea prin deșert
Mureau bătrâni în picioare
Și cădeau pe pământul inert.

Mureau femei copii și fecioare
Și corbii din ei se hrăneau
Prin colbul străveziu, prin raze de soare
Tigvele albe în zare luceau.

Și-atunci a-nțeles bătrânul profet
Că puțini vor ajunge-n Canan
Că toți cei născuți în Egipt vor muri
Și nu vor bea apă din râul Iordan.

Vor ajunge în Țare Sfântă copiii
Cei născuți și crescuți în pustiu
Vor trece Iordanul doar fiii
Cu legea primită-n Sinai.

Și-au murit în deșert toți bătrânii
A murit după un timp și Aaron
De o parte sau alta a fântânii
Din vârful muntelui Hor.

Și-au ajuns evreii în șesul Moabului
Și profetul a urcat pe muntele Nebo
A privit de acolo pământul Cananului
De la râul Iordanului până la țara lui Rebo.

După ce a privit îndelung asfințitul
S-a întins pe pământul pietros
Și-a așteptat  acolo sfârșitul
Sub cerul albastru, alb și sticlos.

Mihai Ignea

Anunțuri

Despre mihaiignea

Adevaratele noastre valori sunt binele, adevărul şi frumuseţea. Dar, din păcate, binele nu prea îl putem face, adevarul nu-l cunoaştem iar frumuseţea...........
Acest articol a fost publicat în Poeziile mele și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s