Civilizație și educație

Civilizația nu poate exista fără legi pentru că, în absența acestora, apare arbitrariul și anarhia. În esență, o lege este o interdicție și ceea ce nu este interzis în mod expres prin lege, este permis . Nu întâmplător Dumnezeu a instituit, chiar și în paradis, primilor oameni, o interdicție: “ Să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului ”, dar și o pedeapsă pentru încălcarea interdicției, moartea. O interdicție care nu este urmată, în cazul încălcării, de nicio sancțiune, este un nonsens. Sancțiunea trebuie să se producă rapid, pentru a se face legătura dintre cauză și efect.
Pentru orice comunitate, din punct de vedere politic și social, răul absolut este anarhia. Nu întâmplător, în paradis, Diavolul, principiul răului, a vrut să înlăture și a reușit, singura interdicție. Moise, pe muntele Sinai, a primit de la Dumnezeu tablele legii cu cele zece porunci, care, evident, sunt niște interdicții. În Babilon, pe niște stâlpi de granit, era inscripționat codul lui Hammurabi care se pare că a fost cea mai veche culegere de legi cu 282 articole de lege. Cutume și legi au existat în orice societate omenească, indiferent de gradul de civilizație. Pentru a nu se instaura anarhia, sunt necesare legi simple și clare, pentru a putea fi înțelese de toată lumea și instituții care să le pună în aplicare și care să-i sancționeze pe cei care le încalcă.
Ce legătură există între cele afirmate mai sus și educație? Esențială. Pentru a ajunge un adult responsabil, copilul trebuie să înceapă să facă distincția dintre bine și rău și să se obișnuiască cu interdicțiile, deoarece, atunci când va ajunge adult, va trăi într-o societate plină de interdicții. Copiii noștri cresc cu iluzia că totul le este permis și atunci când termină școala și intră în viața de adult resimt o frustrare imensă când intră în contact cu rigorile societății. E drept că există un regulament școlar, dar, pe lângă faptul că este prost făcut, sancțiunile pentru încălcarea lui sunt comice. De exemplu, până în clasa a XI-a, elevii nu pot fi exmatriculați, orice ar face. Iar eliminarea de la cursuri pentru câteva zile este un premiu, nu o pedeapsă pentru niște elevi care vin la școală doar la insistența părinților. Ce să mai vorbim de nota la purtare! Democrația înseamnă, printre altele, supremația legii și reprezintă ”singura formă de guvernământ compatibilă cu demnitatea umană”, după cum spunea Petre Țuțea. Din nefericire, au apărut noi ideologii care-și impun agenda și în învățământ și în societate, care promovează anarhia și care, în mod inevitabil, sunt portdrapelul dictaturii care, orice s-ar spune, este mai suportabilă decât anarhia.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

SUA sau UE ?

Lupta anticorupţie a fost utilizată frecvent în lupta politică, cel mai recent şi răsunător exemplu este al lui Xi Jinping, preşedintele Chinei, care şi-a lichidat adversarii politici utilizând arma anticorupției.
Și în România se utilizează justiția ca armă politică, folosindu-se ca pretext lupta anticorupție, numai că la noi lucrurile sunt mai complicate, deoarece taberele care se luptă sunt la fel de corupte, iar peste lupta internă se suprapune lupta dintre marile puteri. Se poate observa ușor că rivalitatea dintre UE și SUA este în creștere și se prefigurează două mari tabere: SUA, Marea Britanie, Israel Canada, Australia, Japonia, musulmanii suniți, plus sateliți, versus UE, Rusia, China, Turcia, musulmanii șiiți, plus sateliții. Este interesantă poziția țărilor est-europene, care se pare că au ales SUA.
Pentru România va veni clipa când va trebui să aleagă SUA sau UE. Taberele din România nu sunt clar conturate, în fiecare tabără există partizani ai SUA , respectiv ai UE. Totuși, pentru a simplifica, se pare că PSD-ul va alege SUA și opoziția UE. Până la urmă cele care vor înclina balanța vor fi instituțiile de forță. Presupun că până la urmă vor câștiga partizanii SUA și asta se va vedea în săptămânile următoare, când România își va muta ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Suntem bătrâni

Suntem singuri.
Ieșim năuci
În fața porții
Cu-n blid
Și două linguri.
Și ne uităm
Cum trec pe stradă
Morții.
Unii-s pe dric,
Alții îi plâng
Și alții
Îi privesc nătâng.
Și stăm năuci
În fața porții
Și stăm năluci
În fața sorții.
Suntem bătrâni.

Mihai Ignea

Publicat în Poeziile mele | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Mama

P1020334

Mama a fost o femeie frumoasă, inteligentă și curajoasă. Fiind cea mai mare dintr-o familie cu nouă copii, în timpul războiului i-a crescut pe frații și surorile mai mici. Bunicul era la război și de câte ori se întorcea acasă în refacere, concediu sau permisie, fiind un bărbat vrednic și sănătos, mai plămădea un copil în pântecele fecund al bunicii.
Bunicul avea doi cai, Iță și Uța. Iță a fost rechiziționat de armată. Ca să nu piardă căruța și pe Uța și pentru a-și aduce contribuția la efortul de război, bunica aproviziona localitatea cu marfă adusă de la Piatra Neamț, de la o distanță de peste 100 de kilometri. Venea noaptea și pleca dimineața înainte de a răsări soarele. Mama creștea copiii.
Casa bunicului fiind una dintre cele mai mari din localitate și fiind așezată între niște peri uriași, în ea își stabileau cartierul general trupele care poposeau pentru o vreme în localitate. Într-o zi au venit la casa bunicului primarul împreună cu un colonel neamț și cu ordonanța acestuia. Mama pe atunci avea 13 ani și era singură cu copiii. Neamțul i-a cerut mamei să părăsească casa, întrucât a fost rechiziționată de armata germană. Mama, care era curajul personificat și care se transforma în tigroaică atunci când trebuia să-i apere pe cei pe care-i iubea, nici n-a vrut să audă. I-a spus neamțului că are 8 copii cărora trebuie să le poarte de grijă, că soțul este la război, că nu are unde să se ducă cu copiii și că armata germană va ocupa casa doar dacă va trece peste cadavrul ei și al copiilor.
Neamțul, vizibil încurcat de o asemenea rezistență, privind neîncrezător, întrebă arătând cu degetul:
– Copilul din brațe este al tău?
– Al meu-răspunse mama hotărât.
– Și asta? – întrebă neamțul, arătând spre o soră mai mică a mamei.
– Și ea.
– Toți sunt ai tăi?- întrebă neamțul uimit.
– Toți – răspunse mama sigură pe ea.
– Nu te supăra, – întrebă neamțul conciliator – câți ani ai?
Mama, care nu era obișnuită să mintă, fără să reflecteze prea mult, răspunse:
– 13 ani.
Neamțul se apropie de mama, îi puse mâna pe piept, apoi izbucni intr-un râs homeric, se bătea cu mâinile pe genunchi și zicea :
– Are 13 ani, ha, ha, ha… n-are nici țâțe, ha, ha, ha… și are 8 copiii, ha,ha,ha…
Și iarăși râdea, se ținea de burtă și repeta: ”N-are nici țâțe …” cât pe aici să moară neamțul pentru că la un moment dat s-a împiedicat de o greblă și a căzut cât era de lung sărindu-i cascheta din cap la câțiva metri. Când și-a revenit, în urma unor îndelungi negocieri, mama și copiii au rămas cu o cameră, nemții cu trei și bucătăria comună.
N-au stat mult nemții, se apropiau rușii. La câteva zile de la plecarea nemților, mama a auzit de la un vecin care venea de la Fălticeni că bunicul este la Mălini peste munți. Îl iubea foarte mult pe bunicul și de o vreme suferea cumplit, i se părea că nu-și mai aduce aminte cum arată, îi era dor de el. A lăsat copiii cu o verișoară mai mare și a convins o altă verișoară să vină cu ea peste munți. Drumul a fost greu, plin de refugiați și trupe germane în retragere. Trecuse de Crucea Talienilor când o coloană a armatei germane, cu camioane, tancuri, tunuri, căruțe și soldați, mergând care cum puteau, se apropia, ocupând tot drumul. Mama s-a retras pe un tăpșan de la marginea drumului, privind rămășițele armatei germane, gândindu-se că o să le prindă noaptea pe drum. Când se gândea unde ar putea să doarmă în noaptea care se apropia, se auzi un nechezat – din care un crescător de cai ar fi înțeles că este vorba de bucurie și disperare – și urletele și înjurăturile oamenilor. Unul dintre cai ieși din rând cu un efort uriaș, trase căruța din drum în ciuda loviturilor de bici și a urletelor soldaților nemți și se îndreptă spre mama.
– Iță – strigă mama, alergând spre cal.
Calul își puse capul pe umerii mamei, care îl mângâie așa cum îl mângâia când era mânz, cu dragostea aceea pe care numai mama știa să o transmită prin gesturile cele mai firești. Armata germană a oprit și, emoționată de umanismul calului și de animalitatea omului, a izbucnit în aplauze. Mama plângea și avea să plângă mult timp după aceea când își amintea de Iță, care a plecat cu armata germană și pe care nu l-a mai văzut niciodată.
L-a găsit pe bunicul la Mălini, părea mai bătrân decât și-l amintea, poate din cauza bărbii și a uniformei ponosite sau poate era tristețea aceea a soldaților care au pierdut războiul. Bunicul a trimis-o acasă și i-a promis că peste puțin timp o să vină și el. A venit peste o săptămână. Bucuria nu a ținut mult, că au venit rușii. S-au purtat foarte urât, au jefuit tot, au luat tot ce au găsit, au furat și coperțile de la ceaslovul rămas de la străbunicul, iar din foi și-au făcut țigări. Ba, colac peste pupăză, un rus beat a vrut să-l împuște pe bunicul. A văzut perii, prunii și a presupus că bunicul are țuică.
– Davai țuica, Davai vodca! – striga rusul ca un nebun.
Mama, care era în casă, a ieșit, s-a pus în fața bunicului și l-a rugat să-i traducă. Bunicul, talent nativ, a învățat germana și rusa pe front în timpul războiului.
– Ce vrei? – l-a întrebat mama.
– Davai votca !
– Votcă n-am.
– Țuica? – întrebă rusul.
– Cât ? –întrebă mama.
– Balșoi.
– Un butoi? – întrebă mama.
– Niet, dva damigeana.
– Bună sau rea?
– Harașo.
– Îți dau să guști, ca să-ți alegi.
Mama s-a dus în casă și a adus patru pahare mari, umplute ochi din singura sticlă cu țuică din casă. După ce a băut trei pahare de țuică, rusul a căzut la pământ. Când a venit noaptea, bunicul cu mama l-au cărat în drum și l-au lăsat acolo.
După război bunicul a măritat-o pe mama așa cum se făceau nunțile pe atunci. S-au întâlnit bărbații, au băut un rachiu, au bătut palma și au hotărât nunta. După care au anunțat-o și pe mama. Mama n-a vrut, a plâns, s-a împotrivit, mai ales că avea un iubit, dar până la urmă a cedat la insistența familiei și a tatălui meu, care mai târziu se lăuda:
– Am luat-o pe maică-ta așa cum ia uliul găina.
Cu toate că nu l-a iubit pe tata, mama a fost o soție exemplară. Alături de tata, care era invalid de război și care nu putea să mintă, a avut o viață grea. Dacă-l întreba cineva în public:
– Cum sunt, bade Gheorghe, comuniștii?
Tata, care nu putea să mintă răspundea:
-Netrebnici.
Comuniștii l-au persecutat pe tata cât au putut, l-au trecut la chiaburi abuziv, tata avea puțin pământ, l-au pus la cote înrobitoare, serviciu sau pensie nu i-au dat și, colac peste pupăză, când bolșevicii autohtoni au solicitat la București înființarea falimentarului CAP „Dezrobirea„, i-au luat și pământul și pentru că tata a refuzat să se înscrie în CAP, i-au dat la schimb pământ din cel mai rău, situat la 15 kilometri de casă. Convingerea oamenilor să se înscrie s-a făcut prin teroare, omul era luat de la muncă, de pe ogor, chiar și de la biserică, era dus într-un loc ferit și bătut groaznic, după care era aruncat într-un șanț .
La noi la munte și vitele sunt mai inteligente. Dacă le dai drumul din curte, ele se duc singure pe imaș și vin tot singure înapoi. După confiscarea pământului, vitele mergeau pe același traseu, dar de acum mergeau pe pământul CAP-ului. Paznicii luau vitele și le duceau la primărie. Le eliberau după ce proprietarii plăteau niște amenzi uriașe. Ne-au luat și nouă vitele. Tata era în spital. Mama a luat un topor, a mers noaptea prin pădure și a coborât aproape de primărie. A spart gardul primăriei și a eliberat vitele care s-au întors singure acasă. Autoritățile n-au reușit să afle cine a eliberat vitele niciodată.
Cred că cea mai mare calitate a mamei mele a fost curajul, în mod cert a fost mai curajoasă decât marea majoritate a bărbaților și dacă o parte însemnată a românilor ar fi avut curajul mamei mele, nu s-ar fi întâmplat ororile trecutului.
Mama a avut un respect aproape religios față de învățătură și marele său regret a fost că părinții au scos-o de la școală în timpul războiului, după 4 clase, pentru a-și crește frații mai mici. Așa că pe noi, în ciuda nevredniciei noastre, ne-a împins cu o voință de neclintit spre învățătură.
Aș putea să scriu multe despre mama, dar nu pot pentru că îmi vine să plâng. A murit acum doi ani pe data de 1 ianuarie și sunt convins că și-a amânat moartea ca să nu ne deranjeze de revelion.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Majestate

Când eram copil, veneau din când în când în vizită la tata foști camarazi din război, uneori veneau câte trei, patru și povesteau, printre altele, amintiri din război. Era fascinant, mai ales pentru mine, un copil cu imaginație bogată. Nu știu ce mă fascina mai tare, personajele sau poveștile lor. Din trei, patru oameni nu făceai un om întreg, unuia îi lipsea un picior, altuia o mână, unuia îi lipsea un ochi, altul n-avea o ureche și era câte unul căruia îi lipseau toate cele enumerate mai înainte. Este de la sine înțeles că nu lipseam de la aceste întruniri și plecam cu părere de rău când tata îmi dădea câte o treabă pentru ca oamenii mari să discute în voie. Am remarcat deosebitul respect pe care acești veterani ai armatei române (care și-au pierdut cei mai frumoși ani, sănătatea și unii chiar și libertatea) îl aveau pentru Majestatea sa, regele Mihai. Din acest motiv spun în numele tatălui meu și a camarazilor săi, trecuți la cele veșnice: Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Majestate și să ne ierte și pe noi pentru că, în deplină libertate, am preferat în locul tău niște politruci jalnici! Dumnezeu să te ierte, Majestate!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Oameni de zăpadă

Ninge într-una, iubito,
Ninge ciudat peste noi.
E frig și e întuneric,
Nu mai privi înapoi.

Sunt urme de pași în zăpadă,
Viața e numai un vis,
Tristețea-i mai mare în stradă
Ca-ntr-un mic și pierdut paradis.

Între noi sunt munți de zăpadă
Suntem mai bătrâni și mai goi
Și copacii sunt triști în livadă,
Plimbându-se doi câte doi.

Se-aude din cer o baladă
Și cântă într-una vioara,
Un cântec din fulgi de zăpadă
Ne îngheață încet până seara.

Și noi suntem de zăpadă
De-o vreme ninge într-una
Te-aștept nemișcat în ogradă
Să iasă, ne farmece luna.

Ascultă, iubito, cum ninge
Un cântec prelung sideral,
Zăpada cum se prelinge
Peste zâmbetul tău mineral.

Să mergem prin labirint
Ne scurgem pe obraji de zăpadă
Și frumosul castel de argint
E ultima noastră ofrandă.

Mihai Ignea

Publicat în Poeziile mele | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cu câinele la semafor

Am stat cu câinele la semafor,
Aștepta sprijinit într-un picior
M-a privit discret,
Ca și cum am ști amândoi un secret.
A trecut pe culoarea verde,
L-am privit
Cum prin mulțime se pierde.
Apoi, sprijinit de un pom,
Ca și cum mi s-ar fi revelat,
Am strigat:
Câinele s-a făcut om,
Iar omul s-a făcut câine,
Te vinde pentru o bucată de pâine.
Un trecător mai milos
Și un pic mânios
A pus punctul în pix:
Te vinde chiar și degeaba,
Ca să râdă împreună cu baba.

Mihai Ignea

Publicat în Poeziile mele | Etichetat , | Lasă un comentariu